Wednesday, November 14, 2007

And I sailed away with him. And I let what would have been to be. It seems such a distant sea now.

Friday, September 28, 2007

"Da, imi place sa ma uit la mine."
"Hm." pufni cu un zambet aproape arogant si dispretuitor.
"Da! Pentru ca in poze sunt asa cum as vrea sa fiu."
"Si de ce n-ai fi in realitate asa cum ai vrea sa fii?"
"... O intrebare buna."

Monday, September 24, 2007

Vorbeste cu mine. Zi-mi ceva, orice...

N-ai ce sa-mi zici. Pentru ca nu existi. Eu te-am creat asa cum am creat atatia altii.

Vreau sa pleci.

Wednesday, September 05, 2007

Pricepi ca am si eu cap, suflet? Ca pot sa judec? Sa simt? Pricepi??? Nu ma controleaza nimeni! TU esti singura care m-a controlat vreodata!
Ca un plug-in in cerebel... Nici nu mi-am dat seama...
Cum se poate sa nu te vezi decat pe tine? Si cum se poate sa construiesti inchisori din pareri?
Si, daca reusesc sa mi te scot din rarunchi, din maduva, din ceafa... poate... Poate o sa pot fi ce-am fost, ce-as fi putut fi. Si poate-o sa te pot ierta in sfarsit. Poate-o sa te pot intelege, poate-o sa ma pot pune in locul tau si poate-o sa pot pentru putin sa vad lucrurile asa cum le-ai vazut tu. Cum le vezi tu.
Sa te iert ca sa pot fi eu.

Wednesday, August 22, 2007

Stii sentimentul ala ca iti rade sufletul? Cand il simti usor ca aerul? Cand nu-l mai simti inchis in tine? Cand te uiti la el si tot dispare-n jur? Cand tot in jur pare atat de usor, toate au o rezolvare atat de simpla... Si parca iesi prin piele. De fiecare data cand ii zambesti. Si poti s-o faci doar cu ochii si tot simti ca iesi prin piele. De fapt, poti sa n-o faci deloc, tot simti ca iesi prin piele... Te iubesc. Pentru tot ce mi-ai dat. Probabil ca ma iubesc pe mine pentru ca m-am lasat sa simt ce-am simtit. Si pe tine pentru ca ai fost acolo asa la momentul oportun. Si conjuncturile pentru ca ne-au adus impreuna. Probabil ca iubesc pur si simplu.

Wednesday, August 01, 2007

I’m in love with the idea of being in love. But this idea is not the best lover there can be. It is not the most considerate and tender one. It almost always makes me suffer, hurts me, disappoints me. I think it doesn’t love me back. I think the idea of being in love isn’t in love with me. And it keeps on teasing me.
Can you give me sanctuary, I must find a place to hide, a place for me to hide…
Yeah, that’s it, baby… hurt me…
Successful hills are here to stay, everything must be this way…
But it's getting harder…
You gotta meet me…

Thursday, July 12, 2007

Astazi sunt frumoasa.
Azi ar fi trebuit sa ma vezi.
Ar trebui sa te trezesti cu mine. Dupa o noapte in care am fost impreuna in oras si-am baut cateva cocteiluri sau orice altceva.
Sunt atat de… reala, deloc studiata, dar constienta, autentica, eu in zilele in care sunt foarte obosita… Si sincera, foarte sincera. Si-mi place absolut tot. Savurez fiecare senzatie si fiecare sentiment. Imi plac toti oamenii din jurul meu. Ii vad altfel, cu un calm si o liniste… Si cu un zambet imens inauntru.
As vrea sa ma ploua pe fata. Si pe umeri. Si sa-mi ude parul. Si sa fie soare. Si racoare.
As vrea sa-mi bata vantul prin par si sa ma uit la tine.

Thursday, June 14, 2007

Am o floare.
- Ia uite, floarea asta iar s-a pleostit.
- Pai, da. Ca n-are cine sa-i puna apa. Asteapta sa-i pui tu. Depinde de tine ea.
Dialog cu mine.
Dar in momentul in care imi ziceam chestiile astea ma urcam linistita in pat cu sticla de apa in mana si m-a lovit: asa e. Depinde de mine. M-a intristat fantastic treaba asta. Deci traieste daca vreau eu sa traiasca. Groaznic! Pentru o fractiune de secunda i-am simtit nevoia, setea, frustrarea, neputinta, tristetea, frica, resemnarea… Si mi-a venit sa plang. Nu stiu de ce, dar ma ingrozeste gandul ca ea traieste daca vreau eu sa traiasca, ca depinde de mine… Pentru atat de putin. Nu trebuie decat sa-i pun apa. Ma simt atat de vinovata c-am lasat-o sa se apropie de moarte de atatea ori si ca i-am dat abia dupa aia apa de care are nevoie… Ma doare ca e supusa vointei mele?… Pentru ca nu se poate apara si pentru ca eu as putea sa-i fac rau doar prin indiferenta, ignoranta. De asta ma doare si de asta mi se pare groaznic ca depinde de mine ca sa traiasca.

Tuesday, June 05, 2007

Devenim defensivi cand vine vorba de preferintele noastre, de gusturile noastre? De ce? Ne identificam cu parerile celorlalti despre lucrurile care ne plac?
Ieri m-am ratoit la un prieten pentru ca mi-a spus ca din toate preferirtele mele din anumite liste gasise una singura care i se parea interesanta. Lasand la o parte starea de irascibilitate cu care m-am luptat toata ziua ieri, m-am enervat imediat si am reactionat. Poate putin mai liber decat as fi facut-o in mod obisnuit, putin mai lipsit de tact. De ce? In definitiv fiecare are dreptul la opinie si o are. Pe mine nu ma afecteaza in nici un fel parerea lui diferita de a mea despre aceleasi lucruri. Atunci de ce m-am simtit jignita?...
Mi-am petrecut restul serii in mijlocul unei batalii micute inauntrul meu. M-am simtit prost imediat, mi s-a parut c-am exagerat si ca nu era cazul sa ma zburlesc asa si mi-am si cerut scuze, pentru ca e un prieten bun pe care n-as vrea sa-l jignesc (asta e samuraiul alb); in acelasi timp, ma enervam din nou cand imi aminteam care a fost motivul reactiei mele iritate si-mi ziceam ca e perfect indreptatita, ca nu e cazul sa-mi justific alegerile in fata nimanui, decat poate a mea, ca trebuie sa ma accepte asa cum sunt (asta e samuraiul negru).
Cred ca nu mai e vorba de pareri diferite pur si simplu…

Thursday, May 31, 2007

Let go of the old and welcome the new. Old clothes, people, regrets, they don’t work, they only hurt. :) And it’s true. New clothes, new people, carefully selected this time, new joys. Open your eyes, smile and inhale them all. Don’t let go of your memories and don’t regret them.
End of “Note to self”.

Monday, May 21, 2007

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine ma distrag cu totul greselile gramaticale (si aici sunt incluse si cele de punctuatie) atunci cand citesc ceva. Nu mai sunt atenta aproape deloc; nu pot sa urmaresc un text scris gresit; nu pot sa-mi imaginez (asa cum fac de obicei) ce citesc. Si nu pot sa nu ma intreb de ce anume totusi oamenii, romanii au uitat sa se exprime corect romaneste. Nu pot fi in nici un caz indulgenta si refuz sa trec cu vederea! Nu am pretentia ca eu sunt “fara de greseala”, dar stiu ca in momentul in care nu sunt sigura de ceva, ma interesez, caut, iar cand gasesc o greseala la mine sau mi se atrage atentia aspra uneia (pentru ca accept, ba chiar sunt recunoscatoare), nu trec peste ea cu indiferenta, “lasa, ca intelegi tu ce vreau sa zic”, ci o corectez; spre deosebire de generatiile noi care sunt din ce in ce mai agramate.
Nu mi se pare normal ca, doar pentru chestia asta, am inceput sa apreciez din start mai mult oamenii care scriu si vorbesc corect romaneste. Nu mi se pare normal ca a inceput sa ma bucure cand dau peste cineva care se exprima corect, nu mi se pare normal sa-i fiu recunoscatoare ca-si cunoaste limba.
Eu nu inteleg de ce… imi este imposibil sa pricep… De ce, de exemplu, pun 2 puncte “de suspensie” sau dimpotriva o puzderie, cand semnul corect de punctuatie este format din 3 puncte mari si late?!
Ma rog. Cred ca suntem “DOOM”-ed sa ne modificam limba si regulile (care au functionat foarte bine pana acum) dupa cum dicteaza “limba vorbita” de actualele “generatii de maine”.
O sa ma scuzati, va rog, daca o sa refuz sa ma supun.

Monday, May 07, 2007

Eram cu Andreea intr-o excursie intr-un loc destul de ciudat. Iesisem sa ne plimbam prin hotelul-insula (care plutea) in care stateam si sa ne cumparam diverse prostioare. Am vazut un fel de chiosculet de unde oamenii isi cumparau niste cartelute care stateau in siruri de cate doua pe niste suporturi ciudatele (pareau destul de importante) si ne-am cumparat si noi. De fapt, eu le-am cumparat. Cand sa plecam de-acolo, s-a anuntat imbarcarea si am aflat ca alea de fapt erau niste bilete pentru o scurta excursie pe pamant. Andreea vroia sa mearga in alta parte, dar am zis ca daca tot le-am luat ar fi bine sa mergem si noi sa vedem cum e. Ne-au lasat la un fel de sanatoriu care era aproape pustiu, dar se vedea ca era “locuit”. Cred ca ne-a fost teama ca era de fapt o diversiune, ca ei vroiau sa ne lase acolo, asa ca am vrut sa plecam imediat si-am rugat-o pe mama lui Adi sa ne ajute sa evadam. Ne-a zis ca nu se poate, ca trebuie sa mergem intai pe partie si ca oricum ne costa inca 2 milioane sa plecam, iar noi nu mai aveam atatia bani la noi. Ne-am gandit ca Adi ar putea sa-i trimita ei niste bani asa ca Andreea l-a sunat si l-a rugat s-o faca. Foarte ciudat… A trimis banii mamei lui care ne-a cumparat biletele si ne-a ajutat sa plecam de-acolo.
Am ajuns acasa la noi, unde ne astepta Adi. Era o camera micuta, inghesuita. Aveam si-o pisica. Pe care n-o tratau asa cum ar fi trebuit. Camera s-a transformat intr-un apartament. Mama se ingrijea mai mult de Aldo decat de pisica mea. Aldo era foarte obraznic, nu asculta deloc, continua sa ma muste chiar daca mama ii spunea sa inceteze.
Nu mai stiu cum, am ajuns sa ma lupt, cu sabii japoneze si imbracate in chimonouri, cu Uma Thurman, care era la fel de serioasa ca-n “Kill Bill”. M-a batut, evident. Foarte nervoasa, m-am hotarat sa ma fac si eu luptatoare ca ea. Pentru asta a trebuit sa renunt la tot ce facea viata mea sa fie comoda: la telefon, haine moderne etc. Mi-am impletit un toiag din bambus (forma lui si felul in care l-am impletit sunt foarte importante: erau niste fasii de bambus pe care le-am invartit in jurul lor ca sa fac un con foarte lung; ala era toiagul) si am plecat in calatoria initiatica pe care trebuia s-o parcurg ca sa pot deveni o luptatoare ca Uma Thurman.
Urmatorul cadru este un spatiu deshis, un cer foarte intunecat, cu lumina venind de la un soare probabil din spate, in fundal cred ca se vedeau si niste munti foarte inalti, deci cred ca eram pe o creasta, si un sir incredibil de lung de oameni (un fel de bastinasi?) care mergeau spre soarele respectiv. Eu mergeam cu ei si eram foarte vesela, entuziasmata de calatoria mea. Ei erau foarte seriosi. M-am intors si eu spre soare si mi-am continuat drumul. Ei se oprisera sau inaintau foarte incet. Creasta pe care mergeam s-a transformat intr-o ramura groasa si foarte dreapta a unui copac foarte inalt care trecea pe langa o stanca aproape neagra dintr-o padure foarte mare si inalta. Trebuia sa trec pe-acolo si mi-am dat seama si cum, pentru ca nu era loc pe ramura pe care mergeam sa treaca doi oameni in acelasi timp; mai era cate unul care se grabea si trecand, bastinasii, fara sa schiteze nici cea mai mica expresie, ii dadeau mana si-l tineau pana ii depasea. Asa ca asta am facut si eu. Am ajuns la o mica intrerupere a ramurii si a trebuit sa astept sa treaca cei care erau in fata mea. Jos, pe pamant, traiau niste oameni rai, care-i vanau pe cei din copaci, cam ca-n “The Time Machine”. Asa ca bastinasii trebuiau sa le ofere momeli din cand in cand pe cate unul dintre ei ca sa scape cat mai multi. La micuta asta intrerupere, intre cele doua bucati de ramura era o gaura in stanca unde statea unul, conducatorul lor cred, care arata aproape ca Predator. S-a hotarat aici ca trebuie sa se dea o momeala ca sa se poata trece si au ales o fata bruneta si foarte frumoasa imbracata ca o Jane. Saracuta… era foarte speriata in timp ce statea agatata de o liana desupra intreruperii, asteptand si sperand ca o sa apuce sa treaca. De jos a venit un fel de bici ca un fel de tentacul fara ventuze (cu ala cred ca vanau), a apucat-o pe fata si a tras-o in jos. Bastinasii au inceput sa treaca peste intrerupere, tristi, dar stiind ca n-aveau altceva ce sa faca. Nu stiu cum a scapat intreaga de la oamenii rai, dar inainte de-a trece si eu, a aparut in fata conducatorului agatata de liana si ratoinduse-se la el:
- De ce m-ai dat pe mine? De ce i-ai lasat sa ma ia?
Fara sa zica nimic, conducatorul s-a aplecat inainte, spre ea, si i-a supt fata toata. Ea a ramas cu un craniu micut, acoperit de o chestie alba (nu cred ca era piele). Uitandu-se cu ochii mari la el, a inceput sa tipe si sa incerce sa-l loveasca:
- Aaa… Nu-mi vine sa cred c-ai facut asta! Nenorocitule!...
Dar au tras-o mai departe cu tot cu liana. Dupa un ras scurt, satisfacut, a intrat la loc in gaura lui si a redevenit impasibil. Mie nu-mi venea sa cred, dar a trebuit sa trec si eu prin fata lui.
Cred ca mi-am continuat drumul, dar nu mai stiu daca am ajuns sau nu luptatoare ca Uma Thurman.

Thursday, May 03, 2007






Mint. Nu incercam sa-mi revin cand ascultam melodia aia sau pe oricare dintre celelalte pe care le ascultam hipnotic atunci. Eram in cadere libera. Pentru ca ma luase in brate si picioarele incepusera sa i se lungeasca. Ma tinea in brate si picioarele i se lungeau din ce in ce mai mult. Se uita in ochii mei si eu in ai lui; i-am zambit si eu. Si zambind mi-a dat drumul. Eram deasupra cerului. Am inceput sa cad ca intr-un film noir animat. Cu mainile si picioarele moi, incapabile de vreo miscare oricat de lipsita de noima, cu ochii ficsi, cu fata amortita de incredibil. Vantul batea in sus pe langa mine, dar eu nu-l simteam, il lasam sa treaca. Nu ma opuneam cand ma rostogoleam in aer. Asa mi-am pierdut orizontul, neopunandu-ma, si am intrat in vartej. Acolo m-am speriat si m-am trezit. Am incercat sa ma apuc de cate-o radacina care intra in vartej de pe margine, dar ma invarteam atat de tare si ma afundam atat de repede incat n-am putut. Atunci a trebuit sa strig. As fi vrut sa fiu singura in lumea asta ca sa ma poata durea in liniste, dar a trebuit s-apuc mana care-a intrat in vartej dupa mine. Am vrut sa vad cat de adanc pot sa cad, dar mi s-a facut frica de neantul care s-a deshis sub picioarele mele; nu ma asteptam sa nu-i vad capatul, iar pe mine ma sperie foarte tare necunoscutul. Asa ca lasitatea m-a salvat de mine.
Advisory: Do not try this at home!

Wednesday, April 18, 2007

Haide, vino. Vino, vino…
Vino langa mine. Vino, vino la mine.
Mi-e dor de tine, vino…
Vino!
Mi-e dor de pielea ta. De cum mirosi.
Ma strangi in brate… Vino.
Am nevoie…
Vino, vreau sa fii aici.
Vino!...
Uite, sunt aici. Vino…
Vino la mine…

Saturday, April 14, 2007

I gotta smash that bunny!… I gotta smash it to the ground… and use my fist… or my foot… And look at it when I do this… I gotta smash it to small, tiny pieces… I don’t know why, what it’s gonna change. But I’ve been telling myself that I’m gonna do that for some time now. And some day I’ll do it. I’ll stop looking at it and thinking it and I’ll break that small rabbit. And I’m gonna keep as a souvenir, like Indians used to take the scalps of the ones they had killed, his little bell which now hangs around his fragile neck on a red ribbon.

Thursday, April 05, 2007

- Nu mai am ce sa spun. M-am golit, ii arunca in fata cuvintele si isi lipi buzele una de cealalta ca pe niste porti imense si greoaie ale unei cetati care si le inchidea pentru ultima data. Isi lua privirea de la el, iar capul i se apleca sub resemnarea hotarata.
El se uita in continuare la ea. Chiar asa era? Chiar nu mai era nimic de spus? Asta a fost tot? S-a terminat? Nu durea, dar era ciudat. Era ciudat ca nu durea.
Erau bruneti amandoi. Ea… nu se uratise, dar se neglijase de la o vreme, iar acum parea gri. Amandoi erau tristi… si trecuti… Obositi. De relatia asta?... Hm… Da, era timpul, dar era ciudat. Sa inceapa sa-si separe obiceiurile si sa si-l scoata fiecare pe celalalt din viata lui, sa faca atatea lucruri singuri sau… cu alti oameni? E posibil? El zambi trist. Maine o sa fie mai bine. Deja incepuse sa simta ca se trasforma intr-un copac si ca radacinile mai aveau putin si ajungeau in miezul pamantului. “Te iubesc!” Suna ciudat de familiar… Devenise familiar, nu mai era fior. Da, venise timpul. Se golisera unul pe celalalt fara sa-si dea seama. Se hranisera unul din celalalt prea mult, nu mai ramasese nimic.
Statura asa un timp, fara sa spuna nimic, in camera cu lumina apasatoare, dar gandindu-se la acelasi lucru. Amandoi vedeau pietrele care ajunsesera…
Se mai uita o data la ea… Incerca s-o vada din nou frumoasa asa cum o iubise la inceput… Dar nu putu si-si intoarse privirea.
Nu mai ramasese altceva de facut decat sa iasa amandoi din camera cu lumina apasatoare si sa paseasca.

Wednesday, March 28, 2007

Whispers:
“Such a stupid girl…”
“Such a stupid, stupid little girl!...”
And, in the comforting darkness of her room, two tears rolled on her cheeks and fell on the coverlet while she asked herself for the thousandth time…

Sunday, March 18, 2007

Imi doresc sa pot vedea intotdeauna lucrurile ca si cum le-as vedea pentru prima data. Imi doresc sa pot deschide ochii suficient de larg incat sa vad ce e in jurul meu cu totul, intr-adevar. Pentru ca de cele mai multe ori my eyes are wide shut.

Thursday, March 15, 2007

Ma gandeam mai devreme:
Mi-ar placea sa-l chem pe Mr. Deejay la mine azi?
Sa fie patul facut si ordine
Si eu imbracata in altceva
Sa inchid usa
Si sa stam sa ascultam muzica din asta
La volum suficient cat sa poata fi simtita si pe niste boxe care sa se auda bine
Si mi-am imaginat ca Mr. Deejay ar face o miscare sa ma sarute
Dupa aia m-am vazut pe mine refuzandu-l
Si dupa aia pe el intins de-a curmezisul patului
Si eu intinsa langa el cu capul pe pieptul lui
Nefacand altceva decat ascultand muzica si stand asa
Mi-am dat seama ca nu vreau nimic de natura erotica
Vreau sa fiu tinuta in brate
Si sa ma simt linistita
Numai ca nu vreau sa vina Mr. Deejay la mine cand e patul facut si ordine si eu sunt imbracata in altceva. Si nu vreau sa inchida Mr. Deejay usa si nu vreau sa incerce Mr. Deejay sa ma sarute. Nu vreau sa fie intins Mr. Deejay de-a curmezisul patului meu si nu vreau sa stau cu capul pe pieptul lui Mr. Deejay nefacand altceva decat ascultand muzica si stand. Nu vreau sa ma tina Mr. Deejay in brate. Nu poate sa ma linisteasca.

Friday, March 02, 2007

I
...

- Da-mi o palma, i-a spus ea zambind jucaus.
Soarele intra in camera ei de fetita cuminte. Era o zi absolut normala de inceput de vara. Iar ea statea turceste pe pat uitandu-se la el senina...
- De ce sa-ti dau o palma? Era atat de socat de rugamintea asta incat n-a reusit sa spuna altceva.
- Nu stiu. Asa mi-a venit. As fi vrut sa simt. Si-apoi – de ce nu? – sa vad daca esti in stare sa dai intr-o femeie.
Rade. Se amuza:
- Ar fi fost foarte urat din partea ta daca ai fi facut-o.
El nu mai intelegea nimic. De ce se schimbase atat de brusc? Ce vroia de fapt de la el? N-avea prea mare importanta oricum. Ii placea. Asta era important. Nu vroia sa recunoasca nici fata de el ca incepea sa se indragosteasca de fetita ciudata care statea in fata lui. Isi spusese femeie... Da, trebuie sa fi fost femeie. Si el trebuie sa fi fost de acord cu ea din moment ce se gandea in felurile acelea cateodata la ea. S-a intins sa-i atinga obrazul.
- Hai sa mergem. O sa intarziem, i-a spus in timp ce se dadea jos din pat. Oamenii aia nu sunt pusi acolo ca sa ne astepte pe noi. O sa avem timp sa vorbim despre ce vrei cand ne intoarcem.
Alta amanare. De ce il evita? De ce-i era frica? Isi pierdea rabdarea. Trebuie sa vobeasca neaparat cand se intorc.
- Da, asa e. Ai dreptate. Nici nu mi-am dat seama cand a trecut timpul. I-a zambit si s-a ridicat si el. Haide.
A asteptat-o sa-si puna hanoracul micut si sa-si verifice inca o data imaginea in oglinda. Zambea. Ii era draga tare. Putea sa stea asa sa se uite la ea oricat, nu l-ar fi deranjat. S-a intors multumita spre el si l-a luat de brat:
- Sunt gata. Ai sa vezi: o sa-ti faca bine aerul curat si agitatia.
Da, intotdeauna oamenii se agitau cand ieseau la iarba verde. Fiecare avea de facut ceva crucial pentru rezultatul final.
- O sa vina si Andreea si Catalin, intotdeauna te-ai inteles bine cu ei.
De ce-l trata ca pe un om bolnav? N-avea nimic, era doar putin indispus din cauza racelii care nu-i mai trecea. Si vroia foarte tare sa discute cu ea.
- Esti atat de draguta cand esti ingrijorata... Dar nu trebuie sa-ti faci probleme: sunt bine. Te sperii prea repede.
- Nu mai vrei sa mergi? S-a incruntat la el. Deja am vorbit cu ei, ne asteapta.
- Ba vreau sa merg, merg. Nu, spuneam doar asa, ca n-am nimic… si ca esti foarte draguta. I-a zambit incurcat, n-a vrut s-o supere.
Conducea prudent masina pe serpentine. Peisajul pe langa care treceau amandoi ignoranti era minunat si imposibil de descris in cuvinte. Poate doar in priviri, cum se intampla de cele mai multe ori cand culorile frunzelor se amesteca in felurile acelea cu cerul si pamantul si iarba si apa. Dar nici unul nu l-a observat si n-o sa mai fie niciodata la fel indiferent de cate ori o sa mai treaca pe-acolo. In definitiv asa se intampla mai mereu: esti prea obisnuit cu nuantele din jurul tau ca sa te mai opresti, sa fii uimit. Se gandea la ea: o iubea. Da, probabil ca la un moment dat o sa vrea s-o ia de nevasta si sa-si petreaca tot restul vietii cu ea. Fara sa-si dea seama, a zambit la gandul asta. Un copil... poate doi, trei, cine stie? O sa discute la momentul potrivit si-o sa ia o hotarare impreuna. Pentru ca vor fi unul din cuplurile acelea care se consulta si iau toate hotararile impreuna.
Ea statea linistita pe locul ei, in dreapta lui. Abia daca-l observa langa ea, conducandu-i elegant masina. Se gandea, din nou, la o modalitate de a iesi din toata povestea asta fara sa-l faca sa sufere. Nu prea mult oricum. Si iar n-a gasit nimic, nici o solutie. “Da, cred ca pana la urma o sa trebuiasca sa-i spun pur si simplu ca nu pot, ca am incercat, chiar am incercat, dar nu pot! Intelege-ma!” Era cat pe-aci sa spuna toate astea cu voce tare. Of, de ce si-a permis sa lase lucrurile sa ajunga atat de departe? N-ar fi trebuit niciodata sa-l lase s-o sarute in seara aia. Asa face intotdeauna. Dar acum nu mai are cum sa se eschiveze, acum trebuie sa-si asume responsabilitatea. Acum trebuie sa descurce lucrurile pe care ea le-a incurcat. Gata: o s-o faca chiar in secunda asta, in masina. Da, de ce sa mai astepte? In definitiv n-are nici o obligatie fata de el. E vina lui daca e atat de dependent de ea. Poate chiar o sa-i faca bine sa fie din nou pe picioarele lui, singur. Poate o sa-i spuna diseara, cand se intorc. Mai poate astepta macar atat. Sa se termine si ziua asta si de maine o sa fie libera. O sa plece din tara. Poate asa o sa-l uite in sfarsit. Nu, nu pe nenorocitul de langa ea – zambeste – el n-are nici o vina.

Tuesday, February 27, 2007

Stillness of the heart. Of the substance around. This is Pain. Such a complete feeling! It faces Love. But between them there is a distance of millions of miles. Granite collapsing all around. The scream! The panic! Stare at me! I command you! The flower no longer blinds you. Lonely eyes staring in the dark. The hurt! You can almost feel the river of fire tears flowing down. Black and red and light. And then the desperate scream! Shivers down your spine.


Photo © Jean-Philippe Poli - "Immensity"
...............................................................................


Let’s dance and forget all about it!... Better yet, let’s ice-skate!...
Something new and something old.
What can ever be hold?

You can buy me with a coffee, I'm so cheap. Yes, pay the dear price of a coffee and buy my inner. Buy my most honest, open and closed smile. And sing me to sleep. As you did... do it again. And again and again... It can never be over. It never begun.

Friday, February 23, 2007

Fear. I’m terrified! A horrible monster consuming me, running through my veins. Only you can save me. I’m begging you. What’s going to happen to me? Will you let me be lost in the world? I’m so small and you’re huge. Have mercy! Think. The peach gives herself to you. She’s not aware of the danger. I’m depending on you. I turn my back on you and there you are. But your smile is so strange. It scares me. I turn again. And I feel safe. I’m in your arms, love

Photo © Beau * - "Paris, France"

........................................................


Love. Stupidity. Jealousy. Habit. Fear. Humiliation. Frustration. Loveless. Pain. Awakening.

Saturday, January 27, 2007

There was a shut down engine at the end of the road. There was nothing else but the shut engine. Why was it there?... It was so lonely, she almost felt sorry for the little engine... left there in the dark nowhere to rust. She thought it looked at her as it stood there toppled. Should she go over there, should she not? Should she step out of the sphere of light that protected her? Apparently it was just her and the abrupt mountains guarding the dark nowhere. She looked around her again, at the serious mountains, at the flat dark nowhere, at the black-bluish sky filled with a swarm of tiny stars and she stepped out of the sphere of light.
– Little train, here I come...

Friday, January 19, 2007

The little man bowed and, with his hand pointing to the corridor leading to the back, waited to be followed. He led him through that tight and dark passage for a while. They passed by several doors, some open, some closed, and then he stopped in front of the last one. The man bowed again and waited for him to go in.
There was no one waiting in the poorly illuminated poorly decorated room. The bed looked pretty cosy; it wasn’t made as tidy as he was used to, but someone tried. The two night stands… there was a reading lamp on each, but they were probably broken because on the one on the right of the bed there were two or three candles. That’s where the light came from. On the right side of the room, the darker side, he could distinguish very little, maybe there was a wardrobe. A small round table and a rocking chair were near the window on the far end. This little dark room was really inhabited. He walked across the old carpet and sat on the chair. He was a bit ashamed because he shouldn’t have been so amazed when he saw the book on the table. He started reading some passages.
He almost didn’t hear her come in with her eyes on the ground. There was something strange about her. She was beautiful, there was no doubt, but she didn’t seem to realise it. Still, she had that self confidence that comes from knowing how beautiful you are and how much power you somewhat possess because of this. Her face was impenetrable, petrified. It made him wonder if it ever moved, if it ever made a sound. Her look was so distant, she didn’t seem to know that she wasn’t alone as she walked through the room. But she knew. She looked at him for a mere second and then she lowered her eyes again. That glance left him with no words. She was so dominant and yet so submissive… that was her great power, this is how she could entrap anyone. She could’ve been Yuki-onna herself for all he knew.
She started undoing her kimono, but he sopped her with an almost trembling hand. He didn’t want that. He took her to the bed and lied her down. He took the hairpin out and very slowly spread her long beautiful black hair on the bed. He felt like an artist, he felt like each movement of his hand was like a stroke of a painter’s brush. He was creating a painting, a masterpiece. She was perfect lying on the bed in her kimono with her hair spreading like a mystic net and her eyes…
She felt so soft under his hands…
He got up and slowly moved away from her to get his sketch book. He drew her like he never drew before. You could feel his hands on every curve of that drawing.
She never said a word… and he loved her.


Photo © Sue Anna Joe - "Her Embrace"

Thursday, January 18, 2007

- What kind would you like, sir? New or used?
- New.
- All right, sir. And the humble little Japanese man bowed and went in the back to get him one.
That’s when he saw her. Little, fragile, so sad... beautiful... crouched near a corner of the room. She was so quiet, she didn’t look anywhere, her eyes stared absently at the floor or maybe at the pattern on her kimono. She just sat there.
The little man came back to lead him to the room.
- I want that one.
- Sir, she is not new, she has been used.
- I bet she has been. I want her!
- But, sir...
- I want her!! yelled at the tiny man thrusting his eyes into that humble look.







Photo © Sue Anna Joe - "Inferiority Complex"

Friday, January 05, 2007

S-a oprit ca fulgerat. Era incapabil sa se miste desi stia ca probabil e putin penibil, el incremenit cu piciorul pe urmatoarea treapta si ochii fixati pe ea. Ce Dumnezeu se intampla? De unde o stie? Si o stia, o cunostea foarte bine. Avea senzatia clara ca abia plecase din patul ei. S-a fortat intr-un tarziu sa continue sa coboare scara. E o prostie, n-o cunoaste, n-a vazut-o in viata lui. A trecut pe langa ea, il fixa in continuare.