Wednesday, October 15, 2008



Melodia asta-i ca un film.
Imi umple creierul. Ma ridic si ma uit pe fereastra. O printesa neagra prinsa intr-un turn de fildes; de cine nu se stie inca. Trista, resemnata, se uita prin sticla mincinoasa a ferestrei ei. Sticla care o tine departe de tot ce-i afara, de toata viata ei care-ar fi putut sa fie, care-i arata… Bine ca macar poate sa vada afara. Incepe sa se intunece, chiar se transforma tot intr-un film intunecat care-o tine captiva, linistit ca nu poate sa scape. Dar ea se gandeste; tot timpul se gandeste la cum sa evadeze. Si simte ca se apropie ziua. Nu se poate baza pe un calaret necunoscut, nu-l poate astepta atata vreme. Vantul… se vad copacii goi si neobusnuit de inalti, ii misca vantul parca inadins spre ea, pasarile… ciorile sunt agitate, le vede aproape cand trec prin fata ei, parca vin sa se prezinte… Sau poate se uita la ea, vor s-o vada? Le vede ochii. Toate simt. Ce vis ciudat…
Bataia din usa temitei ei o face sa se intoarca de la fereastra rautacioasa. Incet, hipnotic… A venit sa-i spuna ca a mai trecut un an si ca e din ce in ce mai bine. In curand o sa dispara de tot nevoia de-a evada, o sa se obisnuiasca si cu lipsa luminii… si cu el… O sa-i para din ce in ce mai frumos chiar, pan-o sa ajunga sa-l iubeasca, sa-l adore. Asa s-a intamplat cu toate… Zambeste indulgent si increzator. Toate l-au urat la inceput. Ea nu spune nimic. Nu zambeste, nu plange, nu ofteaza, nu face nici un gest. Se uita la el, il asculta. Ea se gandeste inca. O trece un fior insa: i s-a parut pentru o secunda, nu mai mult, ca parul lui negru, lung luceste altfel astazi. O secunda si-a disparut ca o naluca; nici nu poate fi sigura daca s-a intamplat sau nu. El o priveste. Tot timpul o privea; chiar si cand nu se uita la ea, o vedea mereu. Si a vazut si acum, zambeste multumit. A vrut sa vina sa o mangaie, sa o linisteasca, dar s-a intors si-a iesit. Era prea devreme.
Ea ramasese neclintita in mijlocul odaii. Stie fiecare coltisor, fiecare fir de pai, patul, scaunul, masa la care scrie din cand in cand… Toate sunt intunecate, pana si lumina din cele doua torte e intunecata. S-a gandit la toate paginile pe care le scrisese si care disparusera in momentul in care atinsesera sticla, in momentul in care iesisera din mainile ei… N-o sa-l iubeasca niciodata.

Friday, July 04, 2008

:

(Chopin mood.)
It smells like flowers, wild flowers.
And I don’t know what I want.
But, as usual, I know what I don’t want.
I feel solitary. This didn’t change. It stayed the same.
Rock and… what am I?
I am water.
What kind of water? Salty? Sweet water? Sweet and salty water. Is that possible?
I’m a selfish water. Hidden in a summer night’s dream.
Hiding…
Showing Narcissus’ reflection.
Patience will be rewarded.
I’m looking for a book. A rare book...
I feel as dry as I was.

Sunday, June 08, 2008

.
Cosmonomie.
.
Equilibrium… There has to be equilibrium. One has to have equilibrium. The exact quantity of opposite things. One has to feel safe. But not too safe. One has to feel secure. But not too secure. One has to have everything. But not quite everything. One has to know everything. But really how much? One can be in a hurry. But how much should one allow one’s hurry to overtake the equilibrium? One can be egocentric. But how much can one give to others to fool one’s ego (… that one is not egoistic, thus satisfying the ego’s selfish need not to be egocentric)? One can be logical. But is logic enough really? One has to feel one’s world. But where one becomes too blind to logic? One can be firm. But one has to know where one’s firmness has to bend or break.

The plan wasn’t much of a plan… I just started walking…
And maybe nothing really ends…

Friday, April 18, 2008

- Esti urata… i-a spus.
Si a luat-o prin surprindere. Stia c-asa o sa se intample. Voia chestia asta. Sau nu? De fapt nu-l interesa. Interesul se pierduse de mult. Ce mai ramasese? De ce mai ramasese? Nu stia. Intotdeauna ii fusese greu sa renunte la lucrurile care-i fusesera dragi. Poate nici n-o s-o faca de data asta, poate-o s-o pastreze acolo. O sa-ncerce s-o criogenizeze sa vada daca o s-o poata resuscita mai tarziu. Nimic nu-l putea impiedica sa spere c-o sa fie, ca e de fapt posibil. Dimpotriva, asta-l facea sa se simta mai bine… Ar fi totusi traumatizant sa renunti fara nici o tresarire la asa o bucata din viata ta. Daca exista oameni care fac treaba asta… merita sa aiba…?
Isi aminti de ea. Zambi in sinea lui… Era tot acolo. Se uita-n jos, se gandea... La ce? La ce-ar mai putea inventa ca sa se justifice fara sa spuna adevarul ala ingropat in ea? Ala care era numai pentru ea si pe care-l tinea numai pentru ea? Poate era prea rau, poate… Daca-i spusese adevarul? Nu. Toate ziceau ca nu. Singura solutie era amortirea.
Si-o imagina ridicandu-si ochii spre el si uitandu-se la el. O vazu nemiscandu-se. Unghiile schimbandu-i-se intr-un roz-mov, in cel mai frumos lila pe care el i-l dadu ei. Pielea albindu-i-se… I-o vedea translucida… Si perfecta. Era frumoasa asa. Si rece. Si sincera. Il astepta. Era frumoasa asa…
Lumina deveni greoaie, cetoasa, grea. Nu mai putea sta, nu mai avea de ce. Cand s-a ridicat si-a iesit pe usa, ea se uita in continuare in jos, la masuta. N-a vazut daca plangea sau nu, nici nu s-a uitat. A plecat. Si ea a ramas. In casuta ei mica. In lumea ei mica. Inghetata pentru el. Pentru ca asta era tot ce mai putea face pentru ea, singurul fel in care-o mai putea ajuta. Singura sansa pe care i-o mai putea da. Era sigur c-avea sa se intoarca. Macar numai ca sa vada daca mai e vie… daca-l mai vrea, daca-i mai vrea… El inca o voia, fusese prea frumoasa.