Melodia asta-i ca un film.
Imi umple creierul. Ma ridic si ma uit pe fereastra. O printesa neagra prinsa intr-un turn de fildes; de cine nu se stie inca. Trista, resemnata, se uita prin sticla mincinoasa a ferestrei ei. Sticla care o tine departe de tot ce-i afara, de toata viata ei care-ar fi putut sa fie, care-i arata… Bine ca macar poate sa vada afara. Incepe sa se intunece, chiar se transforma tot intr-un film intunecat care-o tine captiva, linistit ca nu poate sa scape. Dar ea se gandeste; tot timpul se gandeste la cum sa evadeze. Si simte ca se apropie ziua. Nu se poate baza pe un calaret necunoscut, nu-l poate astepta atata vreme. Vantul… se vad copacii goi si neobusnuit de inalti, ii misca vantul parca inadins spre ea, pasarile… ciorile sunt agitate, le vede aproape cand trec prin fata ei, parca vin sa se prezinte… Sau poate se uita la ea, vor s-o vada? Le vede ochii. Toate simt. Ce vis ciudat…
Bataia din usa temitei ei o face sa se intoarca de la fereastra rautacioasa. Incet, hipnotic… A venit sa-i spuna ca a mai trecut un an si ca e din ce in ce mai bine. In curand o sa dispara de tot nevoia de-a evada, o sa se obisnuiasca si cu lipsa luminii… si cu el… O sa-i para din ce in ce mai frumos chiar, pan-o sa ajunga sa-l iubeasca, sa-l adore. Asa s-a intamplat cu toate… Zambeste indulgent si increzator. Toate l-au urat la inceput. Ea nu spune nimic. Nu zambeste, nu plange, nu ofteaza, nu face nici un gest. Se uita la el, il asculta. Ea se gandeste inca. O trece un fior insa: i s-a parut pentru o secunda, nu mai mult, ca parul lui negru, lung luceste altfel astazi. O secunda si-a disparut ca o naluca; nici nu poate fi sigura daca s-a intamplat sau nu. El o priveste. Tot timpul o privea; chiar si cand nu se uita la ea, o vedea mereu. Si a vazut si acum, zambeste multumit. A vrut sa vina sa o mangaie, sa o linisteasca, dar s-a intors si-a iesit. Era prea devreme.
Ea ramasese neclintita in mijlocul odaii. Stie fiecare coltisor, fiecare fir de pai, patul, scaunul, masa la care scrie din cand in cand… Toate sunt intunecate, pana si lumina din cele doua torte e intunecata. S-a gandit la toate paginile pe care le scrisese si care disparusera in momentul in care atinsesera sticla, in momentul in care iesisera din mainile ei… N-o sa-l iubeasca niciodata.

:

(Chopin mood.)

It smells like flowers, wild flowers.
And I don’t know what I want.
But, as usual, I know what I don’t want.
I feel solitary. This didn’t change. It stayed the same.
Rock and… what am I?
I am water.
What kind of water? Salty? Sweet water? Sweet and salty water. Is that possible?
I’m a selfish water. Hidden in a summer night’s dream.
Hiding…
Showing Narcissus’ reflection.
Patience will be rewarded.
I’m looking for a book. A rare book...
I feel as dry as I was.

.

Cosmonomie.
.

Equilibrium… There has to be equilibrium. One has to have equilibrium. The exact quantity of opposite things. One has to feel safe. But not too safe. One has to feel secure. But not too secure. One has to have everything. But not quite everything. One has to know everything. But really how much? One can be in a hurry. But how much should one allow one’s hurry to overtake the equilibrium? One can be egocentric. But how much can one give to others to fool one’s ego (… that one is not egoistic, thus satisfying the ego’s selfish need not to be egocentric)? One can be logical. But is logic enough really? One has to feel one’s world. But where one becomes too blind to logic? One can be firm. But one has to know where one’s firmness has to bend or break.

The plan wasn’t much of a plan… I just started walking…

And maybe nothing really ends…

- Esti urata… i-a spus.
Si a luat-o prin surprindere. Stia c-asa o sa se intample. Voia chestia asta. Sau nu? De fapt nu-l interesa. Interesul se pierduse de mult. Ce mai ramasese? De ce mai ramasese? Nu stia. Intotdeauna ii fusese greu sa renunte la lucrurile care-i fusesera dragi. Poate nici n-o s-o faca de data asta, poate-o s-o pastreze acolo. O sa-ncerce s-o criogenizeze sa vada daca o s-o poata resuscita mai tarziu. Nimic nu-l putea impiedica sa spere c-o sa fie, ca e de fapt posibil. Dimpotriva, asta-l facea sa se simta mai bine… Ar fi totusi traumatizant sa renunti fara nici o tresarire la asa o bucata din viata ta. Daca exista oameni care fac treaba asta… merita sa aiba…?
Isi aminti de ea. Zambi in sinea lui… Era tot acolo. Se uita-n jos, se gandea... La ce? La ce-ar mai putea inventa ca sa se justifice fara sa spuna adevarul ala ingropat in ea? Ala care era numai pentru ea si pe care-l tinea numai pentru ea? Poate era prea rau, poate… Daca-i spusese adevarul? Nu. Toate ziceau ca nu. Singura solutie era amortirea.
Si-o imagina ridicandu-si ochii spre el si uitandu-se la el. O vazu nemiscandu-se. Unghiile schimbandu-i-se intr-un roz-mov, in cel mai frumos lila pe care el i-l dadu ei. Pielea albindu-i-se… I-o vedea translucida… Si perfecta. Era frumoasa asa. Si rece. Si sincera. Il astepta. Era frumoasa asa…
Lumina deveni greoaie, cetoasa, grea. Nu mai putea sta, nu mai avea de ce. Cand s-a ridicat si-a iesit pe usa, ea se uita in continuare in jos, la masuta. N-a vazut daca plangea sau nu, nici nu s-a uitat. A plecat. Si ea a ramas. In casuta ei mica. In lumea ei mica. Inghetata pentru el. Pentru ca asta era tot ce mai putea face pentru ea, singurul fel in care-o mai putea ajuta. Singura sansa pe care i-o mai putea da. Era sigur c-avea sa se intoarca. Macar numai ca sa vada daca mai e vie… daca-l mai vrea, daca-i mai vrea… El inca o voia, fusese prea frumoasa.

And I sailed away with him. And I let what would have been to be. It seems such a distant sea now.

"Da, imi place sa ma uit la mine."
"Hm." pufni cu un zambet aproape arogant si dispretuitor.
"Da! Pentru ca in poze sunt asa cum as vrea sa fiu."
"Si de ce n-ai fi in realitate asa cum ai vrea sa fii?"
"... O intrebare buna."

Vorbeste cu mine. Zi-mi ceva, orice...

N-ai ce sa-mi zici. Pentru ca nu existi. Eu te-am creat asa cum am creat atatia altii.

Vreau sa pleci.

Pricepi ca am si eu cap, suflet? Ca pot sa judec? Sa simt? Pricepi??? Nu ma controleaza nimeni! TU esti singura care m-a controlat vreodata!
Ca un plug-in in cerebel... Nici nu mi-am dat seama...
Cum se poate sa nu te vezi decat pe tine? Si cum se poate sa construiesti inchisori din pareri?
Si, daca reusesc sa mi te scot din rarunchi, din maduva, din ceafa... poate... Poate o sa pot fi ce-am fost, ce-as fi putut fi. Si poate-o sa te pot ierta in sfarsit. Poate-o sa te pot intelege, poate-o sa ma pot pune in locul tau si poate-o sa pot pentru putin sa vad lucrurile asa cum le-ai vazut tu. Cum le vezi tu.
Sa te iert ca sa pot fi eu.

Stii sentimentul ala ca iti rade sufletul? Cand il simti usor ca aerul? Cand nu-l mai simti inchis in tine? Cand te uiti la el si tot dispare-n jur? Cand tot in jur pare atat de usor, toate au o rezolvare atat de simpla... Si parca iesi prin piele. De fiecare data cand ii zambesti. Si poti s-o faci doar cu ochii si tot simti ca iesi prin piele. De fapt, poti sa n-o faci deloc, tot simti ca iesi prin piele... Te iubesc. Pentru tot ce mi-ai dat. Probabil ca ma iubesc pe mine pentru ca m-am lasat sa simt ce-am simtit. Si pe tine pentru ca ai fost acolo asa la momentul oportun. Si conjuncturile pentru ca ne-au adus impreuna. Probabil ca iubesc pur si simplu.

I’m in love with the idea of being in love. But this idea is not the best lover there can be. It is not the most considerate and tender one. It almost always makes me suffer, hurts me, disappoints me. I think it doesn’t love me back. I think the idea of being in love isn’t in love with me. And it keeps on teasing me.
Can you give me sanctuary, I must find a place to hide, a place for me to hide…
Yeah, that’s it, baby… hurt me…
Successful hills are here to stay, everything must be this way…
But it's getting harder…
You gotta meet me…

Astazi sunt frumoasa.
Azi ar fi trebuit sa ma vezi.
Ar trebui sa te trezesti cu mine. Dupa o noapte in care am fost impreuna in oras si-am baut cateva cocteiluri sau orice altceva.
Sunt atat de… reala, deloc studiata, dar constienta, autentica, eu in zilele in care sunt foarte obosita… Si sincera, foarte sincera. Si-mi place absolut tot. Savurez fiecare senzatie si fiecare sentiment. Imi plac toti oamenii din jurul meu. Ii vad altfel, cu un calm si o liniste… Si cu un zambet imens inauntru.
As vrea sa ma ploua pe fata. Si pe umeri. Si sa-mi ude parul. Si sa fie soare. Si racoare.
As vrea sa-mi bata vantul prin par si sa ma uit la tine.

Am o floare.
- Ia uite, floarea asta iar s-a pleostit.
- Pai, da. Ca n-are cine sa-i puna apa. Asteapta sa-i pui tu. Depinde de tine ea.
Dialog cu mine.
Dar in momentul in care imi ziceam chestiile astea ma urcam linistita in pat cu sticla de apa in mana si m-a lovit: asa e. Depinde de mine. M-a intristat fantastic treaba asta. Deci traieste daca vreau eu sa traiasca. Groaznic! Pentru o fractiune de secunda i-am simtit nevoia, setea, frustrarea, neputinta, tristetea, frica, resemnarea… Si mi-a venit sa plang. Nu stiu de ce, dar ma ingrozeste gandul ca ea traieste daca vreau eu sa traiasca, ca depinde de mine… Pentru atat de putin. Nu trebuie decat sa-i pun apa. Ma simt atat de vinovata c-am lasat-o sa se apropie de moarte de atatea ori si ca i-am dat abia dupa aia apa de care are nevoie… Ma doare ca e supusa vointei mele?… Pentru ca nu se poate apara si pentru ca eu as putea sa-i fac rau doar prin indiferenta, ignoranta. De asta ma doare si de asta mi se pare groaznic ca depinde de mine ca sa traiasca.

Devenim defensivi cand vine vorba de preferintele noastre, de gusturile noastre? De ce? Ne identificam cu parerile celorlalti despre lucrurile care ne plac?
Ieri m-am ratoit la un prieten pentru ca mi-a spus ca din toate preferirtele mele din anumite liste gasise una singura care i se parea interesanta. Lasand la o parte starea de irascibilitate cu care m-am luptat toata ziua ieri, m-am enervat imediat si am reactionat. Poate putin mai liber decat as fi facut-o in mod obisnuit, putin mai lipsit de tact. De ce? In definitiv fiecare are dreptul la opinie si o are. Pe mine nu ma afecteaza in nici un fel parerea lui diferita de a mea despre aceleasi lucruri. Atunci de ce m-am simtit jignita?...
Mi-am petrecut restul serii in mijlocul unei batalii micute inauntrul meu. M-am simtit prost imediat, mi s-a parut c-am exagerat si ca nu era cazul sa ma zburlesc asa si mi-am si cerut scuze, pentru ca e un prieten bun pe care n-as vrea sa-l jignesc (asta e samuraiul alb); in acelasi timp, ma enervam din nou cand imi aminteam care a fost motivul reactiei mele iritate si-mi ziceam ca e perfect indreptatita, ca nu e cazul sa-mi justific alegerile in fata nimanui, decat poate a mea, ca trebuie sa ma accepte asa cum sunt (asta e samuraiul negru).
Cred ca nu mai e vorba de pareri diferite pur si simplu…

Let go of the old and welcome the new. Old clothes, people, regrets, they don’t work, they only hurt. :) And it’s true. New clothes, new people, carefully selected this time, new joys. Open your eyes, smile and inhale them all. Don’t let go of your memories and don’t regret them.
End of “Note to self”.

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine ma distrag cu totul greselile gramaticale (si aici sunt incluse si cele de punctuatie) atunci cand citesc ceva. Nu mai sunt atenta aproape deloc; nu pot sa urmaresc un text scris gresit; nu pot sa-mi imaginez (asa cum fac de obicei) ce citesc. Si nu pot sa nu ma intreb de ce anume totusi oamenii, romanii au uitat sa se exprime corect romaneste. Nu pot fi in nici un caz indulgenta si refuz sa trec cu vederea! Nu am pretentia ca eu sunt “fara de greseala”, dar stiu ca in momentul in care nu sunt sigura de ceva, ma interesez, caut, iar cand gasesc o greseala la mine sau mi se atrage atentia aspra uneia (pentru ca accept, ba chiar sunt recunoscatoare), nu trec peste ea cu indiferenta, “lasa, ca intelegi tu ce vreau sa zic”, ci o corectez; spre deosebire de generatiile noi care sunt din ce in ce mai agramate.
Nu mi se pare normal ca, doar pentru chestia asta, am inceput sa apreciez din start mai mult oamenii care scriu si vorbesc corect romaneste. Nu mi se pare normal ca a inceput sa ma bucure cand dau peste cineva care se exprima corect, nu mi se pare normal sa-i fiu recunoscatoare ca-si cunoaste limba.
Eu nu inteleg de ce… imi este imposibil sa pricep… De ce, de exemplu, pun 2 puncte “de suspensie” sau dimpotriva o puzderie, cand semnul corect de punctuatie este format din 3 puncte mari si late?!
Ma rog. Cred ca suntem “DOOM”-ed sa ne modificam limba si regulile (care au functionat foarte bine pana acum) dupa cum dicteaza “limba vorbita” de actualele “generatii de maine”.
O sa ma scuzati, va rog, daca o sa refuz sa ma supun.

Eram cu Andreea intr-o excursie intr-un loc destul de ciudat. Iesisem sa ne plimbam prin hotelul-insula (care plutea) in care stateam si sa ne cumparam diverse prostioare. Am vazut un fel de chiosculet de unde oamenii isi cumparau niste cartelute care stateau in siruri de cate doua pe niste suporturi ciudatele (pareau destul de importante) si ne-am cumparat si noi. De fapt, eu le-am cumparat. Cand sa plecam de-acolo, s-a anuntat imbarcarea si am aflat ca alea de fapt erau niste bilete pentru o scurta excursie pe pamant. Andreea vroia sa mearga in alta parte, dar am zis ca daca tot le-am luat ar fi bine sa mergem si noi sa vedem cum e. Ne-au lasat la un fel de sanatoriu care era aproape pustiu, dar se vedea ca era “locuit”. Cred ca ne-a fost teama ca era de fapt o diversiune, ca ei vroiau sa ne lase acolo, asa ca am vrut sa plecam imediat si-am rugat-o pe mama lui Adi sa ne ajute sa evadam. Ne-a zis ca nu se poate, ca trebuie sa mergem intai pe partie si ca oricum ne costa inca 2 milioane sa plecam, iar noi nu mai aveam atatia bani la noi. Ne-am gandit ca Adi ar putea sa-i trimita ei niste bani asa ca Andreea l-a sunat si l-a rugat s-o faca. Foarte ciudat… A trimis banii mamei lui care ne-a cumparat biletele si ne-a ajutat sa plecam de-acolo.
Am ajuns acasa la noi, unde ne astepta Adi. Era o camera micuta, inghesuita. Aveam si-o pisica. Pe care n-o tratau asa cum ar fi trebuit. Camera s-a transformat intr-un apartament. Mama se ingrijea mai mult de Aldo decat de pisica mea. Aldo era foarte obraznic, nu asculta deloc, continua sa ma muste chiar daca mama ii spunea sa inceteze.
Nu mai stiu cum, am ajuns sa ma lupt, cu sabii japoneze si imbracate in chimonouri, cu Uma Thurman, care era la fel de serioasa ca-n “Kill Bill”. M-a batut, evident. Foarte nervoasa, m-am hotarat sa ma fac si eu luptatoare ca ea. Pentru asta a trebuit sa renunt la tot ce facea viata mea sa fie comoda: la telefon, haine moderne etc. Mi-am impletit un toiag din bambus (forma lui si felul in care l-am impletit sunt foarte importante: erau niste fasii de bambus pe care le-am invartit in jurul lor ca sa fac un con foarte lung; ala era toiagul) si am plecat in calatoria initiatica pe care trebuia s-o parcurg ca sa pot deveni o luptatoare ca Uma Thurman.
Urmatorul cadru este un spatiu deshis, un cer foarte intunecat, cu lumina venind de la un soare probabil din spate, in fundal cred ca se vedeau si niste munti foarte inalti, deci cred ca eram pe o creasta, si un sir incredibil de lung de oameni (un fel de bastinasi?) care mergeau spre soarele respectiv. Eu mergeam cu ei si eram foarte vesela, entuziasmata de calatoria mea. Ei erau foarte seriosi. M-am intors si eu spre soare si mi-am continuat drumul. Ei se oprisera sau inaintau foarte incet. Creasta pe care mergeam s-a transformat intr-o ramura groasa si foarte dreapta a unui copac foarte inalt care trecea pe langa o stanca aproape neagra dintr-o padure foarte mare si inalta. Trebuia sa trec pe-acolo si mi-am dat seama si cum, pentru ca nu era loc pe ramura pe care mergeam sa treaca doi oameni in acelasi timp; mai era cate unul care se grabea si trecand, bastinasii, fara sa schiteze nici cea mai mica expresie, ii dadeau mana si-l tineau pana ii depasea. Asa ca asta am facut si eu. Am ajuns la o mica intrerupere a ramurii si a trebuit sa astept sa treaca cei care erau in fata mea. Jos, pe pamant, traiau niste oameni rai, care-i vanau pe cei din copaci, cam ca-n “The Time Machine”. Asa ca bastinasii trebuiau sa le ofere momeli din cand in cand pe cate unul dintre ei ca sa scape cat mai multi. La micuta asta intrerupere, intre cele doua bucati de ramura era o gaura in stanca unde statea unul, conducatorul lor cred, care arata aproape ca Predator. S-a hotarat aici ca trebuie sa se dea o momeala ca sa se poata trece si au ales o fata bruneta si foarte frumoasa imbracata ca o Jane. Saracuta… era foarte speriata in timp ce statea agatata de o liana desupra intreruperii, asteptand si sperand ca o sa apuce sa treaca. De jos a venit un fel de bici ca un fel de tentacul fara ventuze (cu ala cred ca vanau), a apucat-o pe fata si a tras-o in jos. Bastinasii au inceput sa treaca peste intrerupere, tristi, dar stiind ca n-aveau altceva ce sa faca. Nu stiu cum a scapat intreaga de la oamenii rai, dar inainte de-a trece si eu, a aparut in fata conducatorului agatata de liana si ratoinduse-se la el:
- De ce m-ai dat pe mine? De ce i-ai lasat sa ma ia?
Fara sa zica nimic, conducatorul s-a aplecat inainte, spre ea, si i-a supt fata toata. Ea a ramas cu un craniu micut, acoperit de o chestie alba (nu cred ca era piele). Uitandu-se cu ochii mari la el, a inceput sa tipe si sa incerce sa-l loveasca:
- Aaa… Nu-mi vine sa cred c-ai facut asta! Nenorocitule!...
Dar au tras-o mai departe cu tot cu liana. Dupa un ras scurt, satisfacut, a intrat la loc in gaura lui si a redevenit impasibil. Mie nu-mi venea sa cred, dar a trebuit sa trec si eu prin fata lui.
Cred ca mi-am continuat drumul, dar nu mai stiu daca am ajuns sau nu luptatoare ca Uma Thurman.

Mint. Nu incercam sa-mi revin cand ascultam melodia aia sau pe oricare dintre celelalte pe care le ascultam hipnotic atunci. Eram in cadere libera. Pentru ca ma luase in brate si picioarele incepusera sa i se lungeasca. Ma tinea in brate si picioarele i se lungeau din ce in ce mai mult. Se uita in ochii mei si eu in ai lui; i-am zambit si eu. Si zambind mi-a dat drumul. Eram deasupra cerului. Am inceput sa cad ca intr-un film noir animat. Cu mainile si picioarele moi, incapabile de vreo miscare oricat de lipsita de noima, cu ochii ficsi, cu fata amortita de incredibil. Vantul batea in sus pe langa mine, dar eu nu-l simteam, il lasam sa treaca. Nu ma opuneam cand ma rostogoleam in aer. Asa mi-am pierdut orizontul, neopunandu-ma, si am intrat in vartej. Acolo m-am speriat si m-am trezit. Am incercat sa ma apuc de cate-o radacina care intra in vartej de pe margine, dar ma invarteam atat de tare si ma afundam atat de repede incat n-am putut. Atunci a trebuit sa strig. As fi vrut sa fiu singura in lumea asta ca sa ma poata durea in liniste, dar a trebuit s-apuc mana care-a intrat in vartej dupa mine. Am vrut sa vad cat de adanc pot sa cad, dar mi s-a facut frica de neantul care s-a deshis sub picioarele mele; nu ma asteptam sa nu-i vad capatul, iar pe mine ma sperie foarte tare necunoscutul. Asa ca lasitatea m-a salvat de mine.
Advisory: Do not try this at home!

Haide, vino. Vino, vino…
Vino langa mine. Vino, vino la mine.
Mi-e dor de tine, vino…
Vino!
Mi-e dor de pielea ta. De cum mirosi.
Ma strangi in brate… Vino.
Am nevoie…
Vino, vreau sa fii aici.
Vino!...
Uite, sunt aici. Vino…
Vino la mine…

I gotta smash that bunny!… I gotta smash it to the ground… and use my fist… or my foot… And look at it when I do this… I gotta smash it to small, tiny pieces… I don’t know why, what it’s gonna change. But I’ve been telling myself that I’m gonna do that for some time now. And some day I’ll do it. I’ll stop looking at it and thinking it and I’ll break that small rabbit. And I’m gonna keep as a souvenir, like Indians used to take the scalps of the ones they had killed, his little bell which now hangs around his fragile neck on a red ribbon.

- Nu mai am ce sa spun. M-am golit, ii arunca in fata cuvintele si isi lipi buzele una de cealalta ca pe niste porti imense si greoaie ale unei cetati care si le inchidea pentru ultima data. Isi lua privirea de la el, iar capul i se apleca sub resemnarea hotarata.
El se uita in continuare la ea. Chiar asa era? Chiar nu mai era nimic de spus? Asta a fost tot? S-a terminat? Nu durea, dar era ciudat. Era ciudat ca nu durea.
Erau bruneti amandoi. Ea… nu se uratise, dar se neglijase de la o vreme, iar acum parea gri. Amandoi erau tristi… si trecuti… Obositi. De relatia asta?... Hm… Da, era timpul, dar era ciudat. Sa inceapa sa-si separe obiceiurile si sa si-l scoata fiecare pe celalalt din viata lui, sa faca atatea lucruri singuri sau… cu alti oameni? E posibil? El zambi trist. Maine o sa fie mai bine. Deja incepuse sa simta ca se trasforma intr-un copac si ca radacinile mai aveau putin si ajungeau in miezul pamantului. “Te iubesc!” Suna ciudat de familiar… Devenise familiar, nu mai era fior. Da, venise timpul. Se golisera unul pe celalalt fara sa-si dea seama. Se hranisera unul din celalalt prea mult, nu mai ramasese nimic.
Statura asa un timp, fara sa spuna nimic, in camera cu lumina apasatoare, dar gandindu-se la acelasi lucru. Amandoi vedeau pietrele care ajunsesera…
Se mai uita o data la ea… Incerca s-o vada din nou frumoasa asa cum o iubise la inceput… Dar nu putu si-si intoarse privirea.
Nu mai ramasese altceva de facut decat sa iasa amandoi din camera cu lumina apasatoare si sa paseasca.