There was a shut down engine at the end of the road. There was nothing else but the shut engine. Why was it there?... It was so lonely, she almost felt sorry for the little engine... left there in the dark nowhere to rust. She thought it looked at her as it stood there toppled. Should she go over there, should she not? Should she step out of the sphere of light that protected her? Apparently it was just her and the abrupt mountains guarding the dark nowhere. She looked around her again, at the serious mountains, at the flat dark nowhere, at the black-bluish sky filled with a swarm of tiny stars and she stepped out of the sphere of light.
– Little train, here I come...

The little man bowed and, with his hand pointing to the corridor leading to the back, waited to be followed. He led him through that tight and dark passage for a while. They passed by several doors, some open, some closed, and then he stopped in front of the last one. The man bowed again and waited for him to go in.
There was no one waiting in the poorly illuminated poorly decorated room. The bed looked pretty cosy; it wasn’t made as tidy as he was used to, but someone tried. The two night stands… there was a reading lamp on each, but they were probably broken because on the one on the right of the bed there were two or three candles. That’s where the light came from. On the right side of the room, the darker side, he could distinguish very little, maybe there was a wardrobe. A small round table and a rocking chair were near the window on the far end. This little dark room was really inhabited. He walked across the old carpet and sat on the chair. He was a bit ashamed because he shouldn’t have been so amazed when he saw the book on the table. He started reading some passages.
He almost didn’t hear her come in with her eyes on the ground. There was something strange about her. She was beautiful, there was no doubt, but she didn’t seem to realise it. Still, she had that self confidence that comes from knowing how beautiful you are and how much power you somewhat possess because of this. Her face was impenetrable, petrified. It made him wonder if it ever moved, if it ever made a sound. Her look was so distant, she didn’t seem to know that she wasn’t alone as she walked through the room. But she knew. She looked at him for a mere second and then she lowered her eyes again. That glance left him with no words. She was so dominant and yet so submissive… that was her great power, this is how she could entrap anyone. She could’ve been Yuki-onna herself for all he knew.
She started undoing her kimono, but he sopped her with an almost trembling hand. He didn’t want that. He took her to the bed and lied her down. He took the hairpin out and very slowly spread her long beautiful black hair on the bed. He felt like an artist, he felt like each movement of his hand was like a stroke of a painter’s brush. He was creating a painting, a masterpiece. She was perfect lying on the bed in her kimono with her hair spreading like a mystic net and her eyes…
She felt so soft under his hands…
He got up and slowly moved away from her to get his sketch book. He drew her like he never drew before. You could feel his hands on every curve of that drawing.
She never said a word… and he loved her.

Photo © Sue Anna Joe - "Her Embrace"

- What kind would you like, sir? New or used?
- New.
- All right, sir. And the humble little Japanese man bowed and went in the back to get him one.
That’s when he saw her. Little, fragile, so sad... beautiful... crouched near a corner of the room. She was so quiet, she didn’t look anywhere, her eyes stared absently at the floor or maybe at the pattern on her kimono. She just sat there.
The little man came back to lead him to the room.
- I want that one.
- Sir, she is not new, she has been used.
- I bet she has been. I want her!
- But, sir...
- I want her!! yelled at the tiny man thrusting his eyes into that humble look.

Photo © Sue Anna Joe - "Inferiority Complex"

S-a oprit ca fulgerat. Era incapabil sa se miste desi stia ca probabil e putin penibil, el incremenit cu piciorul pe urmatoarea treapta si ochii fixati pe ea. Ce Dumnezeu se intampla? De unde o stie? Si o stia, o cunostea foarte bine. Avea senzatia clara ca abia plecase din patul ei. S-a fortat intr-un tarziu sa continue sa coboare scara. E o prostie, n-o cunoaste, n-a vazut-o in viata lui. A trecut pe langa ea, il fixa in continuare.

I'm a woman. I'm beautiful in so many ways... and shapes... and curves...

Requiem for a jerk. Not in the true meaning of the word ("requiem" that is). Nevertheless, a very good song.

Imperfection creates intimacy.
Like seeing the beauty spots on the skin of a perfect supermodel's back wearing a backless black-greenish velvet dress.

Sunt senina pentru ca simt ca am dat tot ce puteam sa dau. Ti-am dat tie tot. In mare parte dupa ce ne-am despartit. Cred c-a fost o risipa pentru ca n-a ajuns niciodata la tine. E un soi de inocenta senina de inceput. Simt ca reincep si stiu ca nu mai vreau sa dau nimic si asta ma face sa zambesc atat de bleu.

E ritorno da te. Who said that? It’s my heart. It’s speaking to you. The shadows caught you in their circle. They are dancing with you. And you can’t hear my scream. You look at me, but you can’t see me. You see a leaf floating around you. And the leaf is green, then yellow, then grey. She’s white. Her tears are dropping on the shadows. It’s burning them. Your sight is clear now. And you can see my soul. So close and yet so distant. And you touch my heart.

Photo © Jean-Sébastien Monzani - "A German Rhapsody"
.................................................................

Despre ea si sechelele legate de oamenii care fac cadouri si scot ochii si despre vorbele pe care le scot „prietenii” si despre de ce oare ascultam ce zic altii despre relatiile noastre care de fapt ne privesc doar pe noi. Eu nu cred ca am ascultat vreodata ce-au spus ceilalti despre relatiile mele. Ascult numai de mine cand sunt indragostita, sunt surda la restul lumii.

Lovely baby... and lovely me.
Who would you choose to be?

I don't know what's going on! It seems that all my wounds are again freshly cut. Why?

Trebuia sa ma duc, nu mai tin minte exact pentru ce motiv, pe insula hotelului de 7 stele din Dubai (eram in Dubai). Cred ca ma intorceam acasa. Asa ca m-am urcat in avion si din prima clipa mi s-a parut ca era prea mare, dar m-am gandit ca el, capitanul, trebuia sa stie mai bine decat mine ce face. Era atat de ciudat ca decolau din mijlocul orasului, de pe strada principala, dar oricum era cam haotic si-apoi nu era nici un pericol sa raneasca pe cineva, oprisera circulatia. Bulevardul, de fapt, era foarte larg, mai ramanea foarte mult spatiu pe langa aripile Boeing-ului, cred ca era. Si lumina era foarte ciudata, bej-caramizie, un fel de ceata care acoperea orasul si care se potrivea de minune cu haosul care era acolo dintr-un motiv sau altul.
In timp ce asteptam sa decolam, de fapt capitanul deja pusese avionul in miscare, avea deja viteza mare, nu m-am mai putut abtine si l-am intrebat:
- De ce nu luam jet-ul? Asta nu e prea mare?
L-am pus pe ganduri, chiar daca eram doar o fetita. N-a durat mult :
- Da, ai dreptate, hai sa luam jet-ul. Trebuie doar sa intoarcem.
Erau trei sau patru piloti care stateau pe scaunele din cabina, unul langa altul, si pilotau avionul mult prea mare intr-adevar pentru un singur pasager, eu. Credeam ca n-o sa aiba timp sa opreasca pana sa ajungem la cladirea mare din fata, cred ca era un fel de Arc de triumf, dar era imens, o cladire uriasa. M-am inselat, erau niste piloti experimentati. Exact inainte de impact, si eu in momentul ala parca priveam de-afara tot, au facut avionul sa se ridice perpendicular de la sol si sa se indrepte spre cerul bejuliu-rosiatic paralel cu inaltimea cladirii.
Am ajuns la debarcaderul care era de fapt mai mult o punticica din scanduri, destul de firava, care facea legatura intre tarm si insula. Planul era sa ma duca pana la insula cu jet-ul, dar m-am razgandit. Am luat dintr-un hambar foarte mic, ca un rucsac, o barca rapida cu motor. Mai era cineva cu mine? Nu mai tin minte. Oricum, am ajuns la insula, care era foarte departe in larg, abia daca se mai vedea tarmul. Era mai departe decat crezusem si apa aia multa si verde-albastruie incepuse sa ma sperie. Era foarte multa si valuretele alea perpetue pe care le face marea linistita chipurile prea pareau ca se pregatesc de ceva. Am intrat in hotelul de pe insula care se transformase intr-un yaht si cautam ceva, bineinteles ca nu mai stiu ce. M-a agitat ceva, aveam o senzatie ciudata, asa ca am iesit si stateam pe punticica asteptand si gandindu-ma ca incepuse sa se legene mai tare parca. Ea era deja in barca, o femeie bruneta imbracata in alb pe care o cunosteam si in care aveam incredere. Ma astepta; m-am urcat. Stateam acolo, parca asteptand pe inca cineva. Stiam ca se apropie o catastrofa. Cerul era foarte intunecat aici si nu mai era lumina bej-caramizie din oras, era o lumina foarte sobra, amenintatoare. Parca o forta uriasa ne pandea de foarte aproape… invizibila, dar acolo. Ciudat e ca parca astepta ca noi sa plecam ca sa izbucneasca. Stiam ca nu trebuie sa ne prinda dezastrul acolo, atat de departe pe mare si in barcuta aia atat de vulnerabila si deveneam din ce in ce mai nelinistite, ne apropiam de isterie si trebuia sa ne pastram calmul.
Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea…

L-am identificat! „Era frig afara, dar mie-mi era cald.” Asta era sentimentul. Chiar si cand se incalzise vremea, afara tot era frig si eu tot calda eram. Asa ma simteam si asta vreau inapoi. Sau din nou, ma rog. Sa fie frig afara, dar mie sa-mi fie cald inauntru.

Aveam senzatia ca o sa fie groaznic de greu sa-mi fac ordine in ganduri si sentimente si atitudini fata de oameni si situatii s.a.m.d.. Nu stiam de unde sa incep. Mi se parea ca e prea mult haos. Nu spun ca nu e haos. E. Si inca mult. Dar mi-am dat seama ca pot sa fac ordine. E foarte simplu: trebuie sa le iau pe rand, „cu liniuta de la capat”. Si o sa incep cu oamenii din viata mea. O sa ma gandesc la fiecare in parte, cu cea mai mare sinceritate (sper) si o sa ajung probabil la niste concluzii; pe care o sa li le comunic si lor. It seems only the right thing to do. :) In curand. Si atunci o sa fiu in sfarsit „clara”. :D

Institui o noua regula:
Nu are nici un sens sa speri si sa astepti sufletul pereche, sa-l cauti pentru ca oricum tu n-ai sa-l gasesti niciodata. O sa te gaseasca el, dintr-o pura intamplare. Si oricum n-o sa ramana cu tine forever and ever. Nope.

De ce trebuie sa sfarami ca sa poti trece peste, ca sa te poti vindeca? De data asta nu vreau s-o fac. Nu vreau! Mi se pare mai important sa-l tin pe el intreg decat sa ma scutesc pe mine de o mica perioada de durere. De ce? Oricum m-a durut, inca putin nu mai conteaza. Dar o sa-l pastrez pe el intreg. Pentru el in primul rand. Si pentru mine dupa aceea. Pentru ca daca el ramane omul pe care eu inca il vad, inseamna ca eu totusi nu m-am inselat atat de tare si n-am fost atat de orbita si n-am fost nici atat de naiva cum obisnuiesc sa fiu de atatea ori. Daca e intr-adevar sigur de el asa cum se arata, ar trebui sa faca fata si chestiei asteia, care e tot o ramasita, tot o parte a sevrajului. Nu e cazul sa decada in ochii mei ca sa trec eu peste el. Daca as fi vrut sa ma vindec asa, as fi putut sa-l fortez sa decada. Dar nu vreau. Pentru ca-l apreciez prea mult ca om si nu cred ca merita sa devina mic si insignifiant nici macar pentru mine. Pentru ca oricat de mica ar putea fi parerea mea pentru el, oricum ar avea o foarte mare importanta. As avea senzatia ca l-am ciobit. Si nu cred deloc ca merita. Si nu, nu ma distrug pe mine lasandu-l pe el intreg. Ma cauterizez. Ma sigilez, asta fac.
Am stat nopti intregi langa el in pat, vorbind. Este un om frumos. Punct.

My sweet prince... You are the one... You are the one.
Mi-ar placea sa dansez acum... nu stiu daca intr-adevar cu cineva sau ceva sau cu mine. Mi-ar placea sa plutesc dansand. Ma vad intr-o incapere mare octogonala, intunecata, cu pereti aproape negri care nu se vad, sunt acoperiti de-un soi de ceata nu foarte deasa, poate fum. Lumina vine de sus, cred ca sunt mai multe lumanari aprinse undeva sus pentru ca lumina e calda, insinuanta. O oglinda dreptunghilara pana la podeaua din lemn destul de tocit atarnata pe unul dintre pereti. Aproape de ea sau poate nu, e o masuta rotunda, stiu, pe care e un gramofon. „Me and you, baby... Still flush all the pain away...”
Superba melodie. Si eu dansez, plutesc hipnotic pe ecourile ei... in fusta mea neagra si bluza mea cu funda si maneci bufante... Mmm... Fredonand incet cu mainile intinse ca si cum as pretinde ca dansez cu o camasa, cu sacoul lui, asa cum fac cand mi-e dor de el. Dar nu dansez nici cu o camasa, nici cu un sacou de-ale lui. Incheieturile imi sunt moi si palmele-mi atarna atat de ferm. Am parul strans la spate intr-un coc si par mult mai batrana. Ma invart singura fredonand mereu... Sigur dansez cu cineva. Asa simt. Stiu ca e aici cum sunt si eu. Suntem blocati impreuna in spatiul asta. Nu poate sa-mi faca rau pentru ca nici unul nu poate disparea. E atat de ciudat cum ii simt prezenta... Nu mi-e teama, ma simt aproape protejata... E minunat... O sa mai dansez putin. Nu exista timp aici...

*

Din perspectiva lui nu putea sa vadă nici mobilierul, nici parchetul din ceva ce nu era lemn. Nu vedea nici fereastra. Găsise in sfârşit unghiul perfect in care nu avea in fata ochilor decât albul umbrit de inserare al pereţilor.
Privea spre îmbinarea intre tavan si doi pereţi. O bordura de rigips ce pornea din tavan ascundea doua din cele patru neoane din camera. O alta bordura – ce mai ramasese din peretele ce cândva separa balconul de camera de zi – paralela cu linia unde se întâlneau pereţii, completa ansamblul de forme din fata ochilor lui. Ar fi trebuit sa fie un Y larg, dar era prea complicat sa reducă atâtea colturi la trei linii. Nimeni, in fond, nu voise sa se vadă o litera acolo. Doar el, in căutarea unui peisaj cat se poate mai simplu, dorea sa-l vadă.
Apartamentul era confort 1 „cu imbunatatiri”. Baie orbitor de alba, ferestre cu termopan si vedere spre parc. Mulţi bani aruncaţi pe fereastra, cu termopan sau fara. Bucătăria era neatinsa de 3 luni de zile. La fel si patul – prefera canapeaua albastra din hol, era oricum in calea lui spre uşa.
Afara abia se oprise ploaia si pavajul pietruit lucea stins. Aburul ce se ridica de peste tot, aproape invizibil, împreuna cu lipsa trecătorilor, construiau o imagine ademenitoare. Cu gândul la roua din parc, apuca sacoul si portofelul si se îndrepta spre uşa de la intrare.
Nimeni pe strada. Trei întâlniri mâine. Prima la ora 11. Cea mai importanta pe saptamana care se încheia. Si-ar fi luat costumul gri metalizat, era perfect pentru întâlniri importante. Ii dădea un aer de „ca scos din cutie”. Cu contractul semnat ar reuşi sa atinga target-ul pe o luna întreaga. Celelalte întâlniri nu însemnau mare lucru oricum. Cu gândurile pentru mâine in minte se îndrepta automat spre centrul vechi al oraşului. Maşini luxoase de ora târzie mergeau încet pe strada.
N-avea chef de pantaloni de in si blonde asortate. Prefera o înghesuiala de necunoscuţi. Muzica ii era indiferenta. Un loc la bar, atat. Fara priviri de salut, fara long drinks.
Un club cu iz adolescentin isi strecura başii in noapte la câteva clădiri departe de el. Numele ii suna cunoscut, dar oricum nu avea nici o importanta. Isi scoase telefonul din buzunar si îl închise. Nici un apel pierdut, nici un mesaj. Ar fi putut sa-l sune pe fostul coleg de camera, dar nu suporta gândul la o noua tirada despre ultimul lui proces sau despre marii lui clienţi sau despre dosarele presante si atat de interesante care-l aşteptau la birou a doua zi. Ii provoca fiori fata lui exaltata de detalii juridice. Nu îl putea întrerupe, nu pentru ca nu avea nimic de spus ci pentru ca nu dorea sa oprească valul de pasiune îndreptat intamplator spre el. Îl durea de fiecare data diferenţa dintre problemele lor. El nu-si întâmpina ziua de mâine cu un rânjet nerăbdător, nici nu avea dorinţa de a-si face un nume. Nu avea nevoie de un nume intre producătorii de conserve si placi ceramice.
Cobora scara îngusta spre nucleul sonor de sub pamant când realiza ca-l fixează o privire din capul scărilor.

..........................

This is my Brand new friend.

Stii cum e cand iti este teama de ceva, cand speri ca acel ceva sa nu ti se intample niciodata pentru ca doar gandul la el te ingrozeste. Si deodata ti se intampla. Nu realizezi atunci, dar, intr-un fel foarte ciudat, momentele in care ti se intampla lucruri ingrozitoare, lucruri de care ti-a fost teama toata viata, momentele alea sunt momente in care simti intr-adevar ca traiesti. Adrenalina? Asta e? Devii dintr-o data extraordinar de constient de absolut tot ce este in jurul tau. Si nici macar nu-ti dai seama decat poate mai tarziu, cand rememorezi. De trotuare, cladiri, copaci, strada, lipsa oamenilor, prezenta raului, pericolului, ideea clara ca trebuie sa faci ceva, sa gasesti o solutie care sa te scoata din situatia asta, si cat mai repede inca, de aer, de deschiderea spatiului in care te afli, de locul exact in care se afla fiecare obiect din jurul tau etc. Realizezi atatea lucruri... Si toate se intampla intr-o fractiune de secunda. Absolut tot in jurul tau devine de o claritate uimitoare. Si nu mai exista frica in secunda aia. Exista inainte si dupa ce se termina tot. Cand ai timp sa constientizezi, sa analizezi tot, sa raportezi tot ce s-a intamplat la ce stii. Asta e adrenalina? Asta e efectul ei?

Beauty lays inside you. Beauty embraces you. Why can’t you feel anything? This is me. Run, the sadness is coming! I look around. Emptiness. I’m here. Nothing. The child laughs. He’s not here, he says. You have to look harder. You have to help him find you. Emotions apart. The Crime is not to love. Rise and shine upon my eyes. You watch as the beast devours me. Do something. Speak my name and you can save me. I’m wind. I’m hope. I’m colour. I’m feeling…

Photo © Evgeniy Shaman - "i`m in your eyes V.2"
..................................................................................

Si daca lumea pe care ti-o creezi innebunind nu e chiar asa cum ai vrea sa fie? Daca e gri si inspaimantatoare si haotica? Atunci ce faci? Pentru ca am vaga senzatie ca din momentul in care ai intrat nu e chiar atat de usor sa iesi. Probabil ca e ca un pasaj secret care se inchide in urma ta odata ce ai trecut de el. Si nu mai reusesti sa gasesti usa pentru ca s-a topit in peretele din spatele tau care, ciudat, incepe sa-si schimbe forma… Si culoarea… Exatraordinar, isi intinde bratele albe cu degete groase spre tine si le privesti hipnotizata. Iti ating pielea, sunt atat de reci si aspre si incearca sa te prinda. Abia atunci te intorci si fugi speriata cat mai departe de peretele alb cu brate albe. Acolo era usa odata, unde-o fi oare acum? Ar trebui s-o gasesti si sa iesi totusi de-aici. Intai sa scapi de urmaritorul tau palid. Dar unde sa fugi pe o planeta atat de mica? Daca mai faci cativa pasi, ajungi in urma peretelui. Dar asta nu te opreste din fuga pentru ca nu avansezi deloc, e ca si cum ai alerga pe o banda rulanta. Nici el nu avanseaza. Te opresti, e atat de liniste si poti sa vezi celelalte lumi. Sunt atat de multe si mici in intunericul universului tau, parca ar fi niste luminite atarnate in jurul tau. Numai de-ai putea sa ajungi la una dintre ele… O sa incerci mai tarziu sa gasesti o solutie sa sari vidul care va desparte. Deocamdata poti sa mai stai aici. E atat de liniste pe planeta ta si bate un vant minunat. Si poti sa incerci sa te imprietenesti cu peretele tau, sa-l cunosti mai bine. In fond sunteti singurele personaje pe planeta asta minuscula. Poate are ceva de zis. De ce te urmareste? E o minune totusi ca n-ai picat de pe planeta asta mica. Poate e mai bine ca innebunesti singur. Doi oameni n-ar fi incaput, s-ar fi ingramadit prea tare, iar tie iti place sa ai spatiul tau, sa nu-ti invadeze nimeni intimitatea. Desi… Poate daca ar fi fost el cu tine… Poate nu te-ar fi deranjat atat de tare. Poate ti-ai fi impartit planeta cu el. Si poate si peretele. Cine stie ce-o fi dincolo de el? Unde-o fi vrand sa te duca? Poate o sa-l lasi sa te prinda la un moment dat daca o sa fii suficient de curioasa. Respira-ti aerul…

She’s smiling with all her heart:
- I love the way you are.
He looks at her amazed.
- Yes, I do, I love the way you are.
- Why? Stop it.
- No. I can’t. And you can’t stop it either. You may choose not to hear it if you don’t want to. But it’s still gonna be there whether you listen to it or not. And you can’t stop it. I mean you can do something to prevent it from continuing. But you cannot stop it from being there now, from existing now. And everywhere. And so palpable.
She smiles again with all of her:
- I love the way you are!

I’m a supergirl and supergirls don’t cry. Supergirls hurt the big, bad boys right back. :)