Whispers:
“Such a stupid girl…”
“Such a stupid, stupid little girl!...”
And, in the comforting darkness of her room, two tears rolled on her cheeks and fell on the coverlet while she asked herself for the thousandth time…

Imi doresc sa pot vedea intotdeauna lucrurile ca si cum le-as vedea pentru prima data. Imi doresc sa pot deschide ochii suficient de larg incat sa vad ce e in jurul meu cu totul, intr-adevar. Pentru ca de cele mai multe ori my eyes are wide shut.

Ma gandeam mai devreme:
Mi-ar placea sa-l chem pe Mr. Deejay la mine azi?
Sa fie patul facut si ordine
Si eu imbracata in altceva
Sa inchid usa
Si sa stam sa ascultam muzica din asta
La volum suficient cat sa poata fi simtita si pe niste boxe care sa se auda bine
Si mi-am imaginat ca Mr. Deejay ar face o miscare sa ma sarute
Dupa aia m-am vazut pe mine refuzandu-l
Si dupa aia pe el intins de-a curmezisul patului
Si eu intinsa langa el cu capul pe pieptul lui
Nefacand altceva decat ascultand muzica si stand asa
Mi-am dat seama ca nu vreau nimic de natura erotica
Vreau sa fiu tinuta in brate
Si sa ma simt linistita
Numai ca nu vreau sa vina Mr. Deejay la mine cand e patul facut si ordine si eu sunt imbracata in altceva. Si nu vreau sa inchida Mr. Deejay usa si nu vreau sa incerce Mr. Deejay sa ma sarute. Nu vreau sa fie intins Mr. Deejay de-a curmezisul patului meu si nu vreau sa stau cu capul pe pieptul lui Mr. Deejay nefacand altceva decat ascultand muzica si stand. Nu vreau sa ma tina Mr. Deejay in brate. Nu poate sa ma linisteasca.

I
...

- Da-mi o palma, i-a spus ea zambind jucaus.
Soarele intra in camera ei de fetita cuminte. Era o zi absolut normala de inceput de vara. Iar ea statea turceste pe pat uitandu-se la el senina...
- De ce sa-ti dau o palma? Era atat de socat de rugamintea asta incat n-a reusit sa spuna altceva.
- Nu stiu. Asa mi-a venit. As fi vrut sa simt. Si-apoi – de ce nu? – sa vad daca esti in stare sa dai intr-o femeie.
Rade. Se amuza:
- Ar fi fost foarte urat din partea ta daca ai fi facut-o.
El nu mai intelegea nimic. De ce se schimbase atat de brusc? Ce vroia de fapt de la el? N-avea prea mare importanta oricum. Ii placea. Asta era important. Nu vroia sa recunoasca nici fata de el ca incepea sa se indragosteasca de fetita ciudata care statea in fata lui. Isi spusese femeie... Da, trebuie sa fi fost femeie. Si el trebuie sa fi fost de acord cu ea din moment ce se gandea in felurile acelea cateodata la ea. S-a intins sa-i atinga obrazul.
- Hai sa mergem. O sa intarziem, i-a spus in timp ce se dadea jos din pat. Oamenii aia nu sunt pusi acolo ca sa ne astepte pe noi. O sa avem timp sa vorbim despre ce vrei cand ne intoarcem.
Alta amanare. De ce il evita? De ce-i era frica? Isi pierdea rabdarea. Trebuie sa vobeasca neaparat cand se intorc.
- Da, asa e. Ai dreptate. Nici nu mi-am dat seama cand a trecut timpul. I-a zambit si s-a ridicat si el. Haide.
A asteptat-o sa-si puna hanoracul micut si sa-si verifice inca o data imaginea in oglinda. Zambea. Ii era draga tare. Putea sa stea asa sa se uite la ea oricat, nu l-ar fi deranjat. S-a intors multumita spre el si l-a luat de brat:
- Sunt gata. Ai sa vezi: o sa-ti faca bine aerul curat si agitatia.
Da, intotdeauna oamenii se agitau cand ieseau la iarba verde. Fiecare avea de facut ceva crucial pentru rezultatul final.
- O sa vina si Andreea si Catalin, intotdeauna te-ai inteles bine cu ei.
De ce-l trata ca pe un om bolnav? N-avea nimic, era doar putin indispus din cauza racelii care nu-i mai trecea. Si vroia foarte tare sa discute cu ea.
- Esti atat de draguta cand esti ingrijorata... Dar nu trebuie sa-ti faci probleme: sunt bine. Te sperii prea repede.
- Nu mai vrei sa mergi? S-a incruntat la el. Deja am vorbit cu ei, ne asteapta.
- Ba vreau sa merg, merg. Nu, spuneam doar asa, ca n-am nimic… si ca esti foarte draguta. I-a zambit incurcat, n-a vrut s-o supere.
Conducea prudent masina pe serpentine. Peisajul pe langa care treceau amandoi ignoranti era minunat si imposibil de descris in cuvinte. Poate doar in priviri, cum se intampla de cele mai multe ori cand culorile frunzelor se amesteca in felurile acelea cu cerul si pamantul si iarba si apa. Dar nici unul nu l-a observat si n-o sa mai fie niciodata la fel indiferent de cate ori o sa mai treaca pe-acolo. In definitiv asa se intampla mai mereu: esti prea obisnuit cu nuantele din jurul tau ca sa te mai opresti, sa fii uimit. Se gandea la ea: o iubea. Da, probabil ca la un moment dat o sa vrea s-o ia de nevasta si sa-si petreaca tot restul vietii cu ea. Fara sa-si dea seama, a zambit la gandul asta. Un copil... poate doi, trei, cine stie? O sa discute la momentul potrivit si-o sa ia o hotarare impreuna. Pentru ca vor fi unul din cuplurile acelea care se consulta si iau toate hotararile impreuna.
Ea statea linistita pe locul ei, in dreapta lui. Abia daca-l observa langa ea, conducandu-i elegant masina. Se gandea, din nou, la o modalitate de a iesi din toata povestea asta fara sa-l faca sa sufere. Nu prea mult oricum. Si iar n-a gasit nimic, nici o solutie. “Da, cred ca pana la urma o sa trebuiasca sa-i spun pur si simplu ca nu pot, ca am incercat, chiar am incercat, dar nu pot! Intelege-ma!” Era cat pe-aci sa spuna toate astea cu voce tare. Of, de ce si-a permis sa lase lucrurile sa ajunga atat de departe? N-ar fi trebuit niciodata sa-l lase s-o sarute in seara aia. Asa face intotdeauna. Dar acum nu mai are cum sa se eschiveze, acum trebuie sa-si asume responsabilitatea. Acum trebuie sa descurce lucrurile pe care ea le-a incurcat. Gata: o s-o faca chiar in secunda asta, in masina. Da, de ce sa mai astepte? In definitiv n-are nici o obligatie fata de el. E vina lui daca e atat de dependent de ea. Poate chiar o sa-i faca bine sa fie din nou pe picioarele lui, singur. Poate o sa-i spuna diseara, cand se intorc. Mai poate astepta macar atat. Sa se termine si ziua asta si de maine o sa fie libera. O sa plece din tara. Poate asa o sa-l uite in sfarsit. Nu, nu pe nenorocitul de langa ea – zambeste – el n-are nici o vina.

Stillness of the heart. Of the substance around. This is Pain. Such a complete feeling! It faces Love. But between them there is a distance of millions of miles. Granite collapsing all around. The scream! The panic! Stare at me! I command you! The flower no longer blinds you. Lonely eyes staring in the dark. The hurt! You can almost feel the river of fire tears flowing down. Black and red and light. And then the desperate scream! Shivers down your spine.

Photo © Jean-Philippe Poli - "Immensity"

...............................................................................


Let’s dance and forget all about it!... Better yet, let’s ice-skate!...

Something new and something old.
What can ever be hold?

You can buy me with a coffee, I'm so cheap. Yes, pay the dear price of a coffee and buy my inner. Buy my most honest, open and closed smile. And sing me to sleep. As you did... do it again. And again and again... It can never be over. It never begun.

Fear. I’m terrified! A horrible monster consuming me, running through my veins. Only you can save me. I’m begging you. What’s going to happen to me? Will you let me be lost in the world? I’m so small and you’re huge. Have mercy! Think. The peach gives herself to you. She’s not aware of the danger. I’m depending on you. I turn my back on you and there you are. But your smile is so strange. It scares me. I turn again. And I feel safe. I’m in your arms, love

Photo © Beau * - "Paris, France"

........................................................


Love. Stupidity. Jealousy. Habit. Fear. Humiliation. Frustration. Loveless. Pain. Awakening.

There was a shut down engine at the end of the road. There was nothing else but the shut engine. Why was it there?... It was so lonely, she almost felt sorry for the little engine... left there in the dark nowhere to rust. She thought it looked at her as it stood there toppled. Should she go over there, should she not? Should she step out of the sphere of light that protected her? Apparently it was just her and the abrupt mountains guarding the dark nowhere. She looked around her again, at the serious mountains, at the flat dark nowhere, at the black-bluish sky filled with a swarm of tiny stars and she stepped out of the sphere of light.
– Little train, here I come...

The little man bowed and, with his hand pointing to the corridor leading to the back, waited to be followed. He led him through that tight and dark passage for a while. They passed by several doors, some open, some closed, and then he stopped in front of the last one. The man bowed again and waited for him to go in.
There was no one waiting in the poorly illuminated poorly decorated room. The bed looked pretty cosy; it wasn’t made as tidy as he was used to, but someone tried. The two night stands… there was a reading lamp on each, but they were probably broken because on the one on the right of the bed there were two or three candles. That’s where the light came from. On the right side of the room, the darker side, he could distinguish very little, maybe there was a wardrobe. A small round table and a rocking chair were near the window on the far end. This little dark room was really inhabited. He walked across the old carpet and sat on the chair. He was a bit ashamed because he shouldn’t have been so amazed when he saw the book on the table. He started reading some passages.
He almost didn’t hear her come in with her eyes on the ground. There was something strange about her. She was beautiful, there was no doubt, but she didn’t seem to realise it. Still, she had that self confidence that comes from knowing how beautiful you are and how much power you somewhat possess because of this. Her face was impenetrable, petrified. It made him wonder if it ever moved, if it ever made a sound. Her look was so distant, she didn’t seem to know that she wasn’t alone as she walked through the room. But she knew. She looked at him for a mere second and then she lowered her eyes again. That glance left him with no words. She was so dominant and yet so submissive… that was her great power, this is how she could entrap anyone. She could’ve been Yuki-onna herself for all he knew.
She started undoing her kimono, but he sopped her with an almost trembling hand. He didn’t want that. He took her to the bed and lied her down. He took the hairpin out and very slowly spread her long beautiful black hair on the bed. He felt like an artist, he felt like each movement of his hand was like a stroke of a painter’s brush. He was creating a painting, a masterpiece. She was perfect lying on the bed in her kimono with her hair spreading like a mystic net and her eyes…
She felt so soft under his hands…
He got up and slowly moved away from her to get his sketch book. He drew her like he never drew before. You could feel his hands on every curve of that drawing.
She never said a word… and he loved her.

Photo © Sue Anna Joe - "Her Embrace"

- What kind would you like, sir? New or used?
- New.
- All right, sir. And the humble little Japanese man bowed and went in the back to get him one.
That’s when he saw her. Little, fragile, so sad... beautiful... crouched near a corner of the room. She was so quiet, she didn’t look anywhere, her eyes stared absently at the floor or maybe at the pattern on her kimono. She just sat there.
The little man came back to lead him to the room.
- I want that one.
- Sir, she is not new, she has been used.
- I bet she has been. I want her!
- But, sir...
- I want her!! yelled at the tiny man thrusting his eyes into that humble look.

Photo © Sue Anna Joe - "Inferiority Complex"

S-a oprit ca fulgerat. Era incapabil sa se miste desi stia ca probabil e putin penibil, el incremenit cu piciorul pe urmatoarea treapta si ochii fixati pe ea. Ce Dumnezeu se intampla? De unde o stie? Si o stia, o cunostea foarte bine. Avea senzatia clara ca abia plecase din patul ei. S-a fortat intr-un tarziu sa continue sa coboare scara. E o prostie, n-o cunoaste, n-a vazut-o in viata lui. A trecut pe langa ea, il fixa in continuare.

I'm a woman. I'm beautiful in so many ways... and shapes... and curves...

Requiem for a jerk. Not in the true meaning of the word ("requiem" that is). Nevertheless, a very good song.

Imperfection creates intimacy.
Like seeing the beauty spots on the skin of a perfect supermodel's back wearing a backless black-greenish velvet dress.

Sunt senina pentru ca simt ca am dat tot ce puteam sa dau. Ti-am dat tie tot. In mare parte dupa ce ne-am despartit. Cred c-a fost o risipa pentru ca n-a ajuns niciodata la tine. E un soi de inocenta senina de inceput. Simt ca reincep si stiu ca nu mai vreau sa dau nimic si asta ma face sa zambesc atat de bleu.

E ritorno da te. Who said that? It’s my heart. It’s speaking to you. The shadows caught you in their circle. They are dancing with you. And you can’t hear my scream. You look at me, but you can’t see me. You see a leaf floating around you. And the leaf is green, then yellow, then grey. She’s white. Her tears are dropping on the shadows. It’s burning them. Your sight is clear now. And you can see my soul. So close and yet so distant. And you touch my heart.

Photo © Jean-Sébastien Monzani - "A German Rhapsody"
.................................................................

Despre ea si sechelele legate de oamenii care fac cadouri si scot ochii si despre vorbele pe care le scot „prietenii” si despre de ce oare ascultam ce zic altii despre relatiile noastre care de fapt ne privesc doar pe noi. Eu nu cred ca am ascultat vreodata ce-au spus ceilalti despre relatiile mele. Ascult numai de mine cand sunt indragostita, sunt surda la restul lumii.

Lovely baby... and lovely me.
Who would you choose to be?

I don't know what's going on! It seems that all my wounds are again freshly cut. Why?

Trebuia sa ma duc, nu mai tin minte exact pentru ce motiv, pe insula hotelului de 7 stele din Dubai (eram in Dubai). Cred ca ma intorceam acasa. Asa ca m-am urcat in avion si din prima clipa mi s-a parut ca era prea mare, dar m-am gandit ca el, capitanul, trebuia sa stie mai bine decat mine ce face. Era atat de ciudat ca decolau din mijlocul orasului, de pe strada principala, dar oricum era cam haotic si-apoi nu era nici un pericol sa raneasca pe cineva, oprisera circulatia. Bulevardul, de fapt, era foarte larg, mai ramanea foarte mult spatiu pe langa aripile Boeing-ului, cred ca era. Si lumina era foarte ciudata, bej-caramizie, un fel de ceata care acoperea orasul si care se potrivea de minune cu haosul care era acolo dintr-un motiv sau altul.
In timp ce asteptam sa decolam, de fapt capitanul deja pusese avionul in miscare, avea deja viteza mare, nu m-am mai putut abtine si l-am intrebat:
- De ce nu luam jet-ul? Asta nu e prea mare?
L-am pus pe ganduri, chiar daca eram doar o fetita. N-a durat mult :
- Da, ai dreptate, hai sa luam jet-ul. Trebuie doar sa intoarcem.
Erau trei sau patru piloti care stateau pe scaunele din cabina, unul langa altul, si pilotau avionul mult prea mare intr-adevar pentru un singur pasager, eu. Credeam ca n-o sa aiba timp sa opreasca pana sa ajungem la cladirea mare din fata, cred ca era un fel de Arc de triumf, dar era imens, o cladire uriasa. M-am inselat, erau niste piloti experimentati. Exact inainte de impact, si eu in momentul ala parca priveam de-afara tot, au facut avionul sa se ridice perpendicular de la sol si sa se indrepte spre cerul bejuliu-rosiatic paralel cu inaltimea cladirii.
Am ajuns la debarcaderul care era de fapt mai mult o punticica din scanduri, destul de firava, care facea legatura intre tarm si insula. Planul era sa ma duca pana la insula cu jet-ul, dar m-am razgandit. Am luat dintr-un hambar foarte mic, ca un rucsac, o barca rapida cu motor. Mai era cineva cu mine? Nu mai tin minte. Oricum, am ajuns la insula, care era foarte departe in larg, abia daca se mai vedea tarmul. Era mai departe decat crezusem si apa aia multa si verde-albastruie incepuse sa ma sperie. Era foarte multa si valuretele alea perpetue pe care le face marea linistita chipurile prea pareau ca se pregatesc de ceva. Am intrat in hotelul de pe insula care se transformase intr-un yaht si cautam ceva, bineinteles ca nu mai stiu ce. M-a agitat ceva, aveam o senzatie ciudata, asa ca am iesit si stateam pe punticica asteptand si gandindu-ma ca incepuse sa se legene mai tare parca. Ea era deja in barca, o femeie bruneta imbracata in alb pe care o cunosteam si in care aveam incredere. Ma astepta; m-am urcat. Stateam acolo, parca asteptand pe inca cineva. Stiam ca se apropie o catastrofa. Cerul era foarte intunecat aici si nu mai era lumina bej-caramizie din oras, era o lumina foarte sobra, amenintatoare. Parca o forta uriasa ne pandea de foarte aproape… invizibila, dar acolo. Ciudat e ca parca astepta ca noi sa plecam ca sa izbucneasca. Stiam ca nu trebuie sa ne prinda dezastrul acolo, atat de departe pe mare si in barcuta aia atat de vulnerabila si deveneam din ce in ce mai nelinistite, ne apropiam de isterie si trebuia sa ne pastram calmul.
Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea…

L-am identificat! „Era frig afara, dar mie-mi era cald.” Asta era sentimentul. Chiar si cand se incalzise vremea, afara tot era frig si eu tot calda eram. Asa ma simteam si asta vreau inapoi. Sau din nou, ma rog. Sa fie frig afara, dar mie sa-mi fie cald inauntru.